|
FELICIA ANTIP - memorii de jurnalist
La Flacara (pre-paunesciana) am fost doar colaboratoare cu incepere cam din
1966, tineam cu multa placere cronica televiziunii in cei mai buni ani ai
televiziunii romane, pana prin 1971 cand "forurile" si-au pierdut rabdarea
si au cerut ca aceasta cronica sa fie semnata prin rotatie de cinci-sase
persoane "ca doar nu e un teren arendat". Am renuntat si redactia a gasit pe
cineva care nu mai starnea obiectii "sus".
In privinta stirilor, n-a fost totdeauna la fel. As putea sa scriu foarte
multe despre istoria informatiei externe, pacat ca n-am timp. In anii '50,
Agerpres (singura sursa de informatii folosita de toate ziarele) nu facea
decat sa traduca telegramele agentiei sovietice TASS. Ca atare, informatia
venea gata mestecata si denaturata. In tarile capitaliste nu se intamplau
decat calamitati naturale, greve, miscari de protest, persecutii. Cand nu se
puteau escamota evenimente majore, vocabularul era de tot hazul. Una dintre
cele mai frecvente expresii era "asa zisul": asa zisul partid democrat (sau
republican), asa zisele alegeri, etc. Un subiect major era ONU, activitatea
fiind oglindita exclusiv prin discursurile llui Visinski, fostul procuror al
proceselor din anii '30, pe atunci ministru de externe. Discursurile erau
traduse si publicate integral, pe cate doua-trei pagini de ziar. Visinski
avea un limbaj colorat si sarcastic, foarte diferit de cenusiul
discursurilor vremii. Folosea proverbe si zicale rusesti si era un challenge
sa le gasesc echivalente romanesti, munca mea constand in esenta in
stilizarea traducerilor din rusa pentru care ma ajutam cu versiunea engleza.
Un personaj cu care Visinski polemiza frecvent era reprezentantul
Filipinelor, Malic. Aveam impresia ca e un fel de caraghios, un neica-nimeni
pana cand, intr-o etapa ulterioara, dupa ce am avut acces la informatii
nemasluite, mi-am dat seama ca fusese un om de stat de prima marime si un
mare orator. Cand textele pe care trebuia sa le traducem implicau o
raspundere atat de mare incat nu puteau fi lasate in seama "apoliticului"
Agerpres (rarele interviuri date de Stalin, in care el raspundea cu "da,
konechno", si se discuta in contradictoriu ore in sir daca a vrut sa spuna
"da, desigur", sau "sigur ca da", sau doar "da", edictele lui despre
proiblemele lingvisticii sau despre miciurinism) se forma un conclav cu
participarea reprezentantilor Scanteii si Editurii Politice. De la Editura
Politica venea tatal lui Vladimir Tismaneanu, un personaj inteligent,
invalid de o mana (pare-se invaliditate de razboi). Grija lor era sa asigure
perfecta conformitate cu textul rus. Daca cineva indraznea sa obiecteze cu
glas mic "dar nu suna bine pe romaneste", Tismaneanu avea un raspuns
standard: repeta de multe ori si pana la urma o sa-ti sune.
Avusesem norocul sa studiez filosofia la Iasi cu profesori ca Dan Badarau,
Alexandru Claudian, Vasile Pavelcu, N, Bagdasar, Victor Iancu, aveam un
blindaj teoretic destul de serios pentru a-mi da seama ca imprecatiile la
adresa ciberneticii, a mendelianismului, a lingvisticii sunt niste gogosi,
ceea ce nu inseamna insa ca nu aveam orbul gainilor: nu realizam ce
repercusiuni barbare, ucigatoare, se vor abate asupra celor care, in Uniunea
Sovietica, avusesera imprudenta de a apara pozitii stiintifice. Abia
procesul bluzelor albe (asa s-au tradus in epoca halatele medicilor) mi-a
deschis cu totul ochii.
Ulterior, lucrurile au inceput sa se schimbe. Se admiteau si stiri ale
agentiilor din
"democratiile populare" (China Noua, Ceteka, etc). In fine, ni s-au pus in
redactie teleimprimatoare pe care receptionam agentiile France Press, UPI,
AP, Reuter si ni s-a dat voie sa alcatuim "stiri proprii", folosind si
aceste surse. Atnci a aparut functia de "redactor de stiri" exercitata, de,
printre altii, Mircea Ivanescu, Nestor Rates, Jean Steiger (azi la ziarul
Ultima ora din Tel Aviv).
In toata aceasta perioada, o intreaga redactie cu peste 100 de oameni
redacta "buletinele informative" sau, cum i se spunea, "specialul". Acolo
lucrau numai membri de partid bine verificati, usile erau incuiate, nimeni
nu avea voie sa intre. Se traduceau stiri propriu zise, atat de la agentiile
de resa cat si din ziare straine, pentru "tovarasi". Erau mai multe
categorii de buletine: unele mergeau la un cerc mai larg de destinatari -
ministri, redactori sefi de ziare, alti nomenclaturisti de rang secund,
altele - mai secretoase - erau rezervate membrilor biroului politic, cele
mai extra supra aveau un numar foarte mic de destinatari. Un buletin
separat -cel mai secret dintre toate - era alcatuit din transcrierea
emisiunilor Europei libere, receptionate si stenografiate la Tancabesti,
unde era si postul de bruiaj pentru Capitala. Seful redactiei buletinelor
informative fost, paha la transferarea lui la Scanteia, Romulus Caplescu.
Mi s-a spus ca, sub Ceausescu, buletinele informative au inceput sa fie si
ele masluite din ordin (nu se scria Vietcong ci partizanii vietnamezi, "asa
zisul" si "cica" au ajuns la ordinea zilei. In ultima perioada, Elena
Ceausescu interzisese sa i se transmita lui informatii nesupervizate mai
intai de ea, ca sa nu ajunga la el aprecieri care, finnd insultatoare, l-ar
fi indispus. (va urma)
last modified Apr 7, 2004 at 15:11
Alternanta intetire a razboiului rece - destindere a fost reflectata fidel
de gradul de acuratete a informatiei externe in presa romana. Am amintit
transformarea presei romanesti intr-o copie intocmai a presei sovietice.
Odata cu decizia lui Dej de a schimba macazul in raporturile cu URSS,
infeudarea a luat sfarsit definitiv. In 1963 s-a renuntat la publicarea unei
editii romanesti a revistei de politica externa Novoie vremea (Timpuri noi)
si s-a decis crearea unei reviste romanesti de politica externa. Misiunea
i-a fost incredintata lui George Ivascu, pe atunci redactor-sef la
Contemporanul. S-a cerut tuturor ziarelor sa renunte la un bun redactor de
politica externa. Dupa cum era de asteptat, fiecare redactor-sef a preferat
sa se debaraseze de ciurucuri, dar pentru Agerpres s-au facut numiri din
oficiu, pentru ca era vorba de viitorii doi redactori-sefi adjuncti. Acestia
si-au ales oamenii pe care sa-i ia cu ei: Mircea Ivanescu si subsemnata.
Colaboram de vreo doi ani la pagina externa a Contemporanului (devenise
posibil sa se scrie "pe bune"_ asa ca Ivascu m-a acceptat.
Primul capitol al cartii mele "Lumea din ziare" este intitulat "Facerea
lumii" si marturiseste euforia pe care am trait-o atunci cand mi s-a dat
prilejul sa particip la nascocirea si la structurarea unei publicatii cum
nici in visele mele nu visasem. Revista "Lumea" beneficia de abonamente la
peste o suta de ziare si reviste din intreaga lume, de la
Japan Times pana la La Prensa si incluzand intreaga presa engleza, americana
si in masura posibilitatilor (adica numai editia de duminica a lui New York
Times, abonament la International Herald Tribune si toate revistele
importante) cea americana. Inca inainte de aparitia primului numar s-a
achizitionat Enciclopedia britanica.Aveam corespondenti in strainatate: Jean
Schwoebel de la Le Monde in Franta, Drew Pearson in Statele Unite, etc.
Presa o foloseam pentru rubrica "Puncte de vedere" - pana la o treime din
revista era formata din extrase din ziarele straine. De rubrica asta ma
ocupam eu. Tot eu am cerut sa se dea o pagina pentru "Posta redactiei" in
care m-am ambitionat sa public raspunsuri la absolut toate scrisorile care
veneau la redactie. Chiar si intrebarile formulate in mod vadit pentru a-l
pune in dificultate pe cel pus sa raspunda, primeau macar un raspuns evaziv
de genul "problema ridicata de dvs este prea complexa pentru a fi expediata
printr-un scurt raspuns, urmariti articolele pe aceasta tema in numerele
viitoare ale revistei. Coordonam si rubrica "Lumea intr-o saptamana",
consacrata evenimentelor la zi si, la "impartirea lumii", mie mi-a revenit
America de nord. Numarul 5 al revistei a fost cel dedicat asasinarii lui
Kennedy. A fost un numar-bomba.
In ce masura se mintea in "Lumea"? In general numai prin omisiune si numai
in privinta tarilor comuniste si a partidelor comuniste despre ale caror
framantari si probleme nu se putea vorbi. Vocabularul era si el nou,
occidentalizat, deloc sablonard.
Eram cu totii bucurosi si mandri ca lucram la "Lumea", dar in perioada
respectiva si restul presei tindea spre un grad oarecare de normalitate.
Am ramas in presa de politica externa pana in 1972 cand, calimera
schimbandu-se din nou, am fost pur si simplu data afara. Initiasem insa
intre timp rubrica "Am citit despre..." in Romania literara.
Pentru presa a urmat insa o decadere ingrozitoare. Cei mai multi o cunosc.
Cand imi cadea in mana revista Lumea mi se facea rau: cearsafuri nesfarsire
despre "doctrina" ceausista in cateva editii in limbi straine, pana si
spaniola... Stirile externe au disparut in ultima instanta cu totul din
ziare, in favoarea rubricii "Prestigiul international al Romaniei".
Principala activitate a conducerii ziarelor (care difereau unul de altul
doar prin faptul ca Romania libera avea si mica publicitate) consta in
supravegherea atenta a retusurilor fotografiilor in care ceausestii trebuiau
sa iasa impecabil, erau scosi din cadru cei ce nu meritau sa stea alaturi de
ei, se schimbau dimensiunile pentru ca el sa nu apara cumva mai scund decat
nterlocutorul strain, etc.
|